Drum ...
Seară de sfârşit. Sfârşit de noiembrie maiestuos, în culori aspre de toamnă. Toamnă capricioasă ce-şi descrie firea de doamnă a belşugului în pas nou.
Pas de căutare ... da, drumul preferat este căutarea şi-n pas de toamnă.
Drumul preferat e urcuşul apăsat spre munte, în inima căruia găsesc odihna ce, aici, în lume reală sau virtuală, pare risipită.
Şi mereu, în pas sigur şi apăsat mă regăsesc. Mă regăsesc în vântul rece de toamnă sau gerul nemilos al iernii, şi-n mângâierea răcoroasă a verii, şi-n aroma primăverii reavăne.
Mereu cuprind curăţenia întinderii. Arborii sunt străjeri statornici la poarta timpului şi-al pasului meu. Mereu mă conduc şi-mi alină urcarea, şi-mi odihnesc gândurile ... obrajii calzi respiră mângăierea şi dragostea lor în zale noi sau vechi, în arămii alămuri sau albe armuri.
Mereu îl străbat ... mai rar sau mai des ... e ca o fântână cu apă vie, nesecată care adapă, adapă ... doar tu să vrei ... şi eu îmi iau bocancii, rucsacul şi fidelul prieten.
Pe lângă noi trec şi maşini, ce ne invită, dar paşii noştri vor bucuria urcuşului s-o trăiască. Ele, maşinile ajung iute, însă şi noi după minute bune: multiplu de trei. Noi o oră, ele prea repede, prea iute, prea brusc că motorul plânge.
Două suflete, un om şi-n căine, urcă în paşi de toamnă spre inima muntelui unde tihna învăluie trupurile obosite şi sufletele ce se vor a se adăpa din apa vie.
