Am închis tulburat telefonul. Nu știusem ce să-i răspund mamei lui Paul, colegul meu, care dispăruse de acasă. Parcă vedem ochii săi înlăcrimați, telefonând pe la toți colegii de clasă. Și pe el, cum de nu l-a dus mintea să lase mesaj, să nu ne temem acum că s-ar putea să fie în pericol și să nu știu ce să fac să sar în ajutor? Ca să nu mai spun că aveam și eu un car de teme și c-ar fi trebuit să mă concentrez în loc să mor de frică cu gândul că m-or anunța părinții lui Paul de cine știe ce grozăvie! „De-a veni mai repede acasă, întreg și nevătămat, să ne dea veste că totul este în regulă”, îmi ziceam, totuși, cu speranță în suflet.
