Ca si Sindipa sau ciclurile medievale occidentale, Hanu Ancutei contine o competitie si un ritual al povestirii, intr-un cadru dat. Accentul cade pe puterea de fabulatie, care joaca un rol mai mare decat memoria, caci ceea ce in prima clipa pare a tine de trecutul si de experienta fiecarui povestitor se releva mai tarziu a fi legat de inchipuirea lui. Personajele se prefac a-si aminti; in fond, inventeaza. E conditia literaturii populare in intregul ei: dintr-o experienta colectiva si anonima, povestitorii scot povesti pe care si le atribuie. E si conditia literaturii in general. Povestile nu transforma numaidecat pe ascultator intr-un copil si nu se poate explica setea noastra de aventura imaginara prin copilaria ce dainuie in omul adult pana la moarte. Functia eliberatoare a imaginarului rezida in altceva, fiind mai profunda si ingloband si literatura. Pentru copil, povestile sunt de obicei primele lecturi, lecturi care premerg, in fond, lecturii. Copilul intra in poveste ca intr-o lume de care-l despart un timp si un spatiu: imaginatia povestii este pentru copil insasi viata. Dar pentru noi care stim ca ceea ce ne desparte de Sahrazada, de Sahriar, de calif si de pescar, nu este nici timpul, nici spatiul, ci Cartea? Bucuria noastra se deosebeste de a copilului: este bucuria literaturii, nu a realitatii. Copilul crede intr-un acces posibil la lumea povestii, de aici emotia lui; emotia noastra vine, din contra, din imposibilitatea oricarui alt contact decat pe calea fanteziei. ...
