Iesisem in parc. Ca deobicei, frunzele cadeau si se asterneau pe asfaltul umed. M-am asezat la intamplare pe una din cele opt banci asezat aleatoriu in continuarea celorlalte banci. Ma gandeam la multe lucruri. Un amalgam de ganduri. Nu vedeam oameni trecand prin pe-aici. A inceput sa ploua. Nu mai puteam sa stau. Printre atatea ganduri care ma loveau, unul era: oamenii sunt la casele lor, la caldura, band ceai, dar unul, nu. Chipul mi se parea ciudat de familiar. Am crezut ca va trece pe langa mine, dar m-a oprit, luandu-ma de brat, si zicandu-mi ca au trecut multi ani. Cred ca era Alex, colegul din generala. Prieten cu care imparteam, de la bete de chibrite si sendvișul, pana la temele la matematica. Am invatat impreuna si radeam impreuna, dar am ramas solitari la sfarsitul clasei a8 a. Pana azi. Cand am redescoperit prietenii vechi, de suflet.
