Asta toamna,facand cu bunicii o plimbare in padure dupa ciuperci ,am avut cateva peripetii.Pe una din potecile binecunoscute de mine,statea indrezneata o veverita .Mi-a atras atentia ca desi ma apropiam de ea ,nu dadea semne de retragere ,ci dimpotriva ma privea cu ochisorii ei mici si rotunzi ,parca vrand sa-mi arate ceva.Am dat s-o prin,dar ,frumoasa faptura topai cativa pasi mai incolo,prividu-ma duios.Si iar m-am intreptat spre ea si tot asa ,ea top,top,si eu dupa ea ,pana m-am abatut din drumul meu.Nici nu stiu cand si cat m-am indepartat,dar deodata am zarit o umbra pitita dupa tufis,era ursul!As fi vrut sa strig,dar glasul mi se muiase,as fi frut sa fug,dar picioarele-mi tremurau.Abia atunci am realizat ca ma ratacisem si ca eram in pericol.NU,nu -mi permiteam sa plang,pt ca un bun cercetas nu plange!Dar deodata o mana m-a apucat de umeri si m-a tras puternic spre el,era bunicul care simtinu-mi lipsa m-a cautat si vazand ursul ,a stiut cum sa reactioneze.De atunci nu ma mai aventurez in locuri nestiute si va spun si voua sa facetti la fel.
