.Tatălui meu, care a așteptat gârla
Era în 1946, an de secetă cumplită, Șușteru nu mai văzuse pic de tutun de patru zile. Ca să fumeze, într-o zi rupse un smoc de frunze de iederă din rugul care îmbrăca fața casei, le fărâmă între degete și-și umplu luleaua. Avea ochii cârpiți de somn, fiindcă, deși era trecut de amiază, abia se sculase din pat. „Al dracului, se gândi, pierzi o noapte la priveghi și nu-ți mai vii în fire pe urmă două zile”. Nevasta, soacra, copiii lipseau de acasă. „Sânt după mâncare, își zise, s-au împrăștiat prin sat ca făina orbilor”.
Și ieși în drum, mic și slab, cu cămașa atîrnîndu-i peste pantaloni. Avea poftă să mănînce o legătură de lăptuci: dormind visase c-a plouat și că i-a înverzit grădina de zarzavat ca în anii buni. De două veri ținea seceta, nu se deștepta o dată fără să poftească de mîncare un lucru de care nu putea să facă rost. „ Se vede treaba, își zicea, că visele se nasc în stomac și urcă să moară în gură. Bine-ar fi, zău, să nu le aibă deloc”.
- Șuștere dă, mă, și mie să trag un fum.
