Mergeam pe o stradă întunecată și deodată văd puțină lumina. Ma apropii incet și zăresc un copil. Părea să fie trist.
Avea în mână o lumânare și stătea sprijinit de un perete rece.
Nu am dorit să îl sperii pentru că tremura și plângea, dar într-un final l-am intrebat de ce plânge așa.
în momentul când a răspuns am fost sdruncinată de durere și părere de rău pentru acesta.
Îi murise mama iar tatăl îl părăsise.
Am încercat să-l ridic de jos și să-l duc acasă, dar mi-a spus cu lacrimi în ochi că el nu are casă, că fără părinții lui el nu o poate numi casă.
Apoi, cu sfială, l-am întrebat dacă-l pot ajuta cu ceva, dar el mi-a răspuns printr-o altă întrebare: "Poți să-mi aduci părinții înapoi?".
L-am lăsat puțin acolo deoarece nu voia să vină cu mine și m-am dus să cumpăr ceva de mâncare, dar când m-am întors...Copilașul nu mai era.
L-am căutat mult timp și m-am simțit vinovată pentru dispariția lui, dar...Nici acum nu l-am mai găsit...
