intr-o asemenea ingemanare a elementelor exceptionale, Ana (Caplea) nu putea face exceptie: ea trece cu succes probele la care este supusa (trei, in multe dintre variante) si ajunge la zid. Iubirea omeneasca si menirea harazita lupta deopotriva in cei doi soti: Manole, cel dintai, transforma cu delicatete jertfa in joc, iar Ana, acceptand ciudatul joc, accepta implicit jertfa. Situarea contrapunctica a momentelor ridicarii zidului si a jelaniei sotiei lui Manole da, inca o data, dramatism faptei unice, irepetabile: odata cu Ana (Caplea), Manole isi ingroapa in zid si iubirea, adica ratiunea de a fi; umanul ajunge astfel sa se apropie definitiv de religios, cladirea este femeia-biserica.
Finalul baladei este si cea mai controversata parte a acesteia: egoismul domnitorului, orgoliul mesterului, laudarosenia mesterilor de rand In lucrarea poruncita de Domnul, Voda a urmat doar poruncile, iar Manole si-a implinit menirea invingand spiritul Raului si ridicand Biserica Domneasca (sa nu uitam ca la Curtea de Arges a fost prima capitala a Tarii Romanesti). In unele variante, Manole reuseste sa-si faca aripi, batute in cuie in propriile brate, si sa zboare asemenea unui Icar autohton. Dumnezeu ii amendeaza atunci indrazneala de a supravietui monumentului pecetluit cu sufletul/iubirea sa si-l prabuseste.
Ce dainuie peste veacuri? Biserica si fantana (izvorul): eternul divin si eternul terestru!
