“
A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.
Noi
nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cuvro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de oca de fier la un picior şi tot i se părea că-i uşor.Cicăera odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şisoacră-sa nu era tocmai hâtră. Într- una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şiscălda copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţa, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmerdă, până ce-l adormi.După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura: "Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!". Mamaei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mănâ şi furca din brâu cât colo şi, sărind fără sine, o întrebă cuspaimă:- Ce- ai, draga mamei, ce-ţi este?!- Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!- Când şi cum?- Iată cum.
Vezi
drobul cel de sare pe horn?- Îl văd. Şi?- De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!- Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele! “(Ion Creangă,
Prostia omenească
)
1)
Care este valoarea morfologică a verbului «
a fi
»
din structura «

A fost odată
». Explică