O ușoară autoironie pulseză, suav, peste întreaga suprafață a resemnării.
Cuvintele sunt măsurate, iar apoi, în evidentă și neascunsă ezitare,
ele cad din cer, pe firul subțire al ultimelor clipe de viață.
Finalul, "Pâș! Pâș!", aruncă o penumbră lirică peste închipuita scară, care se lasă tot mai jos.
Omul simte că trupul lui a obosit, dar speră, sfâșietor de naiv, că preasupusul suflet va urca, lin, spre un cer iluzoriu.
