In tuse marunte de culoare de ulei,se infariseaza undele calme ale lacului, lovindu-se de mal usor, ca o mangaiere.
Soarele, parca adineauri in culmea puterii si virilitatii, isi da acum ultima suflare la orizont, inghitit de coline. Cerul de sange e tivit de-o parte de fire de aur si de cealalta parte de facliile de argint licarind ale stelelor, si se pierde intr-o nepasare violet-albastra.
O salcie, veche de cand lumea, isi apleaca vițele verzi-albicioase pe apa albastra, starnind cercuri si agitand undele. Parca plange. Dar e doar roua. Roua de diamant pe care-o raspandeste noaptea s-acopere viata plantelor, sa o inveleasca intr-o patura ce noua ne e rece, dar lor le tine cald.
Drept tovarasi de plans si de visare, salcia are trestiile inalte de pe lac, in care o lebada se odihneste cu ciocul sub aripa. Penele-i sunt de sidef in lumina stelelor.
Si totul e in completa armonie. Soarele incatusat cu stelele gingase, salcia cu trestiile-tinere si trecatoare-, lebada cu lacul...
Si lacul cu totul, ca o oglinda a totului, a Universului, a binelui si-al raului, a... totului
