Noi suntem stelele...
Revenit acasă, dintre diurne dezastre, ar fi prea simplu
să dai frâu liber lacrimilor pe coala albă, virginală –
Şi atunci te încăpăţânezi să laşi un semn scris
despre aleanul din sufletu-ţi oprimat – încerci
să întinzi pe hârtie materia stelară a unei picături
albastre; o împingi încolo şi încoace, delimitezi litere,
le însăilezi în cuvinte – şi e de parcă în interiorul picăturii
de cerneală s-ar afla un ce viu şi neostoit, care se zbate
să răzbească într-o parte sau alta, afară din
captivitatea pungii elastice – un spirit vital, care împunge orbeşte,
nereuşind să irumpă, blestemat să se chinuiască acolo,
veşnic...
