Bunicii mei au un caine. Are vreo doi ani și se numește Pișcot. Prima dată cand l-am întalnit era atat de mic că îmi încăpea cu totul în palmă. Slăbuț cum era, l-am pus în fața unui bol cu lapte cald și l-am împins ușor spre el, să îl guste. Am devenit buni prieteni. Se numește Pișcot pentru că, încă de mic, avea o pasiune pentru pișcoturile pe care mi le cumpăra bunica. Le împărțeam cu el. Odată se încurcase în gardul de sarmă de la grădină și scheuna puternic. L-am scos cu grijă și i-am pansat o lăbuță. A stat cuminte, cred ca a știut că nu îi fac niciun rău.Ii place foarte mult sa se plimbe,asa ca, de fiecare data cand am timp, ii pun zgarda si ne plimbam impreuna.
De abia aștept să mă duc la bunici, să îl revăd!
