Separaţia puterilor nu a fost niciodată şi nici nu ar trebui să fie ,una perfectă , absolută deoarece ar fi condus la un blocaj instituţional. Rigiditatea înţelegerii şi aplicării acestui principiu în cadrul raporturilor instituţionale ar produce dezordine şi dezechilibre, lăsând frâu liber tendinţelor naturale de tip autoritarist. De aceea, în funcţionarea sistemului politic, principiul separaţiei puterilor în stat i-a forma delimitării unor autorităţi publice independente ,una faţă de cealaltă, cu prerogative diferite ,prin care se realizează activităţi specifice, dar şi a colaborării dintre puteri dublat de controlul reciproc.
De-a lungul timpului teoria separaţiei celor trei puteri în stat a luat forme diferite în funcţie de natura regimului politic. În România textul constituţional din 1991 nu menţionează în mod explicit acest principiu deşi el stă la baza întreg edificiului instituţional , fapt ce a reprezentat un motiv de tensiune politică între majoritatea parlamentară şi opoziţia acelor ani.
Din 2003, în urma referendumului naţional din 18-19 octombrie, Constituţia revizuită precizează în mod direct (art. 1, alin. 4) faptul că „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.
