Autorul nu inventează peripeţii nemaipomenite, fiindcă el încearcă să arate cum copilul se descoperă pe sine şi, în acelaşi timp, descoperă lumea pe care vrea s-o ia în stăpânire. Creangă insistă asupra stării de inocenţă şi nevinovăţie a lui Nică, stare pe care o evocă de la începutul până la sfârşitul cărţii: “ hai mai bine despre copilărie să vorbim, căci ea singură este veselă şi nevinovată…”. Copilul nu conştientizează răul, el doar se joacă, glumeşte, este pus pe năzbâtii şi pozne. Scriitorul se povesteşte pe sine, amuzându-se de acel copil îndepărtat, de cel căruia, lipsindu-i conştiinţa limitei, se afirmă deplin şi voit “de parcă toată lumea era a mea”.
